Iar ma uit, ca de obicei si cred ca asta devine un tic, deoarece nu stiu daca fac altceva decat sa privesc. Acum vad cum cativa oameni se plimba pe aleea din fata casei mele. Doi dintre ei se opresc se uita la cer si isi continua drumul ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic, dar se intamplase. Privisera catre maine si acest maine era chiar acolo sus, in cerul care pare sa nu isi mai gasesca inceputul si capatul ducand o linie orbitor de albastra catre infinit.Ce ciudat este si timpul asta, isi oglindeste pasii in nori, in stele in limpezimea cerului ...parand doar atat ....doar atat ce? Doar un strigat disperat ca tu muritor al acestui univers te intrepti catre maine, iar maine face parte din timpul scurs pana atunci cand vei deveni o stea. Gandindu-ma ca acest cuvant care pare insetat de ganduri , de patimi, de dragoste si durere mi-am fagaduit ca pentru mine, maine nu se va gasi acolo, pe cerul pastrat atata vreme la inaltime, ci in mine, in inima si gandul meu , fiindca numai eu am puterea de a face maine asa cum doresc , nu cum vrea timpul netrebnic, nepazit de nimeni, care isi face cheful oriunde si cu oricine. Gasesc apoi alt peisaj si uit de maine. De ce ? Fiindca azi este o zi si trebuie traita spontan, asa cum este scris acolo ...sus de unde steaua mea imi dicteaza calea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu